Spania (eBook)

Jan Morris (Autor)

eBook Download: EPUB

2017
172 Seiten
Polirom (Verlag)
978-973-46-6786-4 (ISBN)

Infos

Spania e o ţară a extremelor: a oscilat mereu între autoritatea statului şi cea a bisericii, între ritualurile creştine şi cele păgâne, între respectul faţă de tradiţiile străvechi şi dorinţa de modernizare. E bogată în cărbune, dar nu are petrol. E o ţară agricolă, însă întinderi imense de pământ rămân necultivate. Deşi pare să-şi fi pierdut definitiv gloria, la fiecare pas un castel-fortăreaţă, o biserică, un monument amintesc de istoria ei glorioasă în cursul căreia a ajuns să stăpânească o jumătate de mapamond. Jan Morris aduce un omagiu acestui ţinut al coridelor şi castanietelor, cu legendele, peisajele şi oamenii lui. 'Cea mai frumoasă carte despre Spania care s-a scris vreodată.' (The Independent)

Textauszug

Prolog

Esenţa

Centrul majorităţii catedralelor spaniole este dominat de coro, o structură paralelipipedică întunecată, sculptată, care obturează perspectiva măreaţă a navei, dar conferă întregului edificiu un punct de focalizare intelectuală. Aici, sub tuburile lucitoare ale orgii, canonicii îşi intonează litaniile, iar coriştii, melodiile aspre, paracliserii trec cu mesaje sau cu cărţi de rugăciuni, uriaşele cărţi de imnuri stau deschise pe pupitre şi întreaga gândire şi raţiune a catedralei pare să fie concentrată. Coro seamănă mai puţin cu un sanctuar şi mai mult cu o bibliotecă sau, poate, cu cabinetul de lucru al unui teolog misogin, iar vizitatorul îşi face de regulă drum mai întâi acolo, ca să-i adulmece atmosfera cărturărească şi să examineze galeria corului în penumbră, înainte de a porni să facă turul acelui corp masiv de sculptură şi sfinţenie, al acelui muzeu de moaşte, de sublime invenţii, ciudăţenii, excese, superstiţii şi splendori care este o biserică spaniolă.

În marea catedrală care e însăşi Spania, rolul acestui coro e jucat de palatul-mănăstire numit Escorial, căci acolo poţi să simţi, înghesuite întunecos în labirinturi de granit, toate forţele care au modelat această ţară colosală şi câteodată înfricoşătoare. El se află pe dealurile de la poalele munţilor Guadarrama, având în spate păduri şi zăpezi, iar în faţă, vastul podiş al Castiliei, care se întinde până la Madrid. E paralelipipedic, imens şi de o severitate implacabilă, neatenuată de vreo moliciune a verdeţii sau a podoabelor: în parte lăcaş sfânt, în parte palat regal şi în parte mausoleu, atât de mare încât e clasificat oficial drept oraş, cu 86 de scări, 89 de fântâni arteziene, peste 1.000 de uşi, 13 oratorii, chilii pentru 300 de călugări, cripte pentru 24 de regi şi regine, 16 curţi interioare, 2.673 de ferestre şi 160 de kilometri de coridoare. Nişte curţi largi şi goale înconjoară zidurile acestei minuni, un orăşel se aţine respectuos la periferia ei şi o poţi vedea de la mare depărtare, de pe câmpie şi chiar de pe străzile Madridului, îngândurată, la marginea munţilor, cu un aer deopotrivă sfânt, ameninţător şi obsesiv.

Escorialul a fost construit de Filip al II-lea al Spaniei, nepotul Ioanei cea Nebună, a cărei odaie a demenţei acesta a vizitat-o o dată, în copilărie, găsindu-şi mătuşa ghemuită pe pardoseală, delirând, în zdrenţe, înconjurată de farfurii cu mâncare mucegăită. A început ridicarea construcţiei în 1563, spre a servi ca mausoleu al familiei sale şi totodată ca palat al lui. Iubea austeritatea pură a podişului castilian, nemilos de fierbinte vara, aprig de friguros sub vânturile iernii, şi îl impulsiona faptul că, în vremea sa, Spania atinsese culmile puterii lumeşti. Era cea mai bogată şi mai formidabilă ţară din lume. Din aceste încăperi, Filip spunea că „domneşte asupra lumii cu doi ţoli de hârtie”; a făcut din măreaţa clădire nu doar o expresie a caracterului său mândru şi suspicios, ci şi un altar al valorilor care aveau să guverneze Spania din vremurile lui până în vremurile noastre. De la Filip încoace, istoria acestei ţări a avut în general un caracter melancolic şi adesea tragic, însă stilul care a fost stabilit în epoca ei de aur rămâne stilul dominant şi azi, iar Escorialul nu are nimic demodat. Judecând după concepţia lui, după atmosferă şi chiar după lucrătura spaniolă meticuloasă, ar putea foarte bine să fi fost construit ieri; căci abia acum, patru secole mai târziu, Spania încearcă să se debaraseze de atitudinile pe care i le-a fixat regele Filip.

În aceste coridoare şi curţi nesfârşite poţi să percepi gustul spaniol pentru grandoare şi dominaţie, cultivat în zorii falşi ai unei înfloriri imperiale şi deseori vulgarizat printr-un stil bombastic. În răceala şi mohoreala acestei clădiri poţi detecta stoicismul aristocratic al Spaniei, acel element de un ascetism măreţ din caracterul ţării, care o face deseori să pară nepământeană şi distantă. În prezenţa ineluctabilă a lui Filip însuşi, care bântuie fiecare colţ al Escorialului său, îţi poţi imagina perena dorinţă arzătoare a acestui popor de a avea în centrul său un om puternic, instinctul lui recurent pentru autocraţie. În liniile nete ale clădirii, a cărei formă de grilaj se spune că este un tribut adus martiriului Sfântului Laurenţiu, vezi oglindite claritatea şi precizia ce caracterizează în foarte mare măsură viaţa în Spania. În atitudinea ei poruncitoare vezi cum centrul acestei ţări întinse a impus periferiei voinţa sa, lăsându-şi peste tot amprenta culturii lui castiliene şi veghind necontenit ca să surprindă orice abatere. Uriaşa bazilică încastrată în inima structurii îţi arată cât de aproape s-a aflat credinţa creştină de sursele autorităţii în Spania. În galeriile strâmte şi împodobite ale criptelor regale, cu spaţii pentru monarhi încă vii, cu cavouri separate pentru bastarzi şi pentru rubedenii prin alianţă, cu mici blazoane lucrate îngrijit şi cu genealogii cioplite în piatră, cu camera de descompunere în care rămăşiţele reginei regente Maria Cristina zac putrezind şi azi, „din motive politice”, în toată această splendoare morbidă poţi observa dragostea spaniolilor pentru ierarhie şi formalism şi convingerea că moartea este doar sfârşitul cuvenit al unui tipar familiar.

Mai presus de toate, în tristeţea atotstăpânitoare a Escorialului simţi ceva din tragedia Spaniei, lipsa ei de împlinire. Aici, în vârful lumii cunoscute, Filip a trăit o viaţă de devotament şi cumpătare, primindu-i pe somptuoşii ambasadori pe un tron ce avea simplitatea unui scaun de bucătărie, pe cap cu o pălărie înaltă, fără boruri şi cu piciorul ridicat pe scăunelul bolnavilor de gută. Şi-a petrecut viaţa în muncă şi rugăciune; odaia lui de culcare era un fel de chilie; îl înconjurau mape cu chestiuni de stat, cifruri şi dosare cu informaţii secrete. Îl împresura o aură de mare putere, teamă şi sfinţenie, astfel că până şi trimişii cei mai căliţi i se înfăţişau plini de nervozitate, iar amintirea lui continuă să aibă şi acum ceva teribil. A murit însă în condiţii jalnice. A zăcut ros de chinurile ulceraţiilor, cu o tigvă încoronată pe masă, lângă el, urmărind ritualurile din capelă printr-un orificiu făcut în perete, lângă patul lui, comandând pânză neagră pentru propriile drapaje de doliu, repetând ritualul miruirii muribunzilor, suferind de dureri atât de atroce, încât uneori nu suporta pe corp nici măcar greutatea unui cearşaf, într-o asemenea mizerie a cangrenei încât curtenii lui, se spune, nu erau în stare să se apropie de el. După ce a murit, în cele din urmă, în bazilică s-au făcut neîncetat rugăciuni pentru sufletul lui timp de două secole – în 1598, la moartea lui, se ştia că scurta înflorire a Spaniei se sfârşise deja, că vastul imperiu începea să se destrame şi că cei doi ţoli de hârtie spaniolă, în mâinile unui aristocrat cu frică de Dumnezeu, nu fuseseră de fapt omnipotenţi.

Toate acestea le poţi simţi şi azi în Escorial şi poţi afla cum s-au proiectat mândria, resemnarea şi deziluzia regatului lui Filip în Spania secolului XX. Spania se hrăneşte din trecutul ei mai mult decât majoritatea ţărilor. Chiar şi acum afacerile ei sunt supuse magnetismului sumbru al Escorialului sau, cel puţin, jalonului emoţional pe care îl reprezintă această măreaţă operă a credinţei şi politicii.

 

Geografii spanioli ţin foarte mult la graficele de altitudine – diagrame care arată, tăind o secţiune imaginară prin Peninsula Iberică, cum variază altitudinile acesteia de la mare la ocean. Dacă aplici această tehnică la istoria spaniolă, constaţi că, deşi graficul e adesea accidentat, are o formă generală jalnic de simplă. De la începutul istoriei şi până în secolul al XVI-lea, spaniolii au urcat treptat spre culmile succesului lor, împiedicaţi adesea de războaie şi invazii, însă acumulând statornic avuţie, cultură, prestigiu şi unitate. Pe de altă parte, din secolul al XVI-lea şi până în vremurile noastre, au alunecat aproape constant în jos, proptindu-se câteodată curajoşi pe călcâie, dar mai des plonjând neajutoraţi la vale, într-un haos al disperării şi acuzaţiilor reciproce. Istoria Spaniei nu reprezintă un tipar fericit, însă pare cel puţin simetric.

Spaniolii au fost dintotdeauna un popor războinic, iar primii iberici erau renumiţi pentru faptele lor de arme. Unii au rămas memorabili pentru taurii desenaţi în peşteri, iar despre alţii, cei din cultura Bell-Beaker, se crede că au fost oamenii migratori care au ridicat monumentul megalitic de la Stonehenge. Însă, conform celor mai vechi cronici ale faptelor lor, spaniolii au fost mai presus de toate soldaţi – primele guerrillas. Fenicienii din vechime şi grecii, care erau negustori şi nu cuceritori, par să-şi fi întemeiat în peninsulă coloniile comerciale fără prea multe dificultăţi, dar cartaginezilor şi romanilor care i-au urmat, cu ambiţii de dominaţie, li s-au opus triburi cu un talent marţial violent. Romanii au avut nevoie de două secole ca să ajungă să stăpânească Spania şi ţara e presărată cu legende despre comunităţi care, în loc să se supună legiunilor, au ales să-şi dea foc căminelor ori să se azvârle en masse în prăpăstii. Îndelunga împotrivire a...

Produkt-Details

• Erscheint lt. Verlag: 2.10.2017
• Reihe/Serie: Hexagon
• Reihe/Serie: Hexagon
• Sprache: Romanian
• Themenwelt: Reisen ► Reiseführer ► Europa
• ISBN-10: 973-46-6786-6 / 9734667866
• ISBN-13: 978-973-46-6786-4 / 9789734667864